Ti-aduci aminte vara când tânarul noroc
Ne pârguia iubirea cu dogorâri de foc?
Rotunda nesfârsire de-azur ne-nfasura,
Si albul fetii tale de dor se-mpurpura.

Faptura ta cu linii curgând în mladieri
Si cu miscari agale topite-n adieri
Se profila armonic pe dulcile-aratari
De dealuri ondulate în adâncimi de zari.

Te daruise firea cu farmec ne-ntrecut
Si, buna ca pamântul din care ne-am nascut,
Împrastiai în preajma un har nelamurit
De roade pârguite pe dealul însorit.

Colina înflorita sub cerul straveziu,
Visând în val de ceata subtire si-albastriu,
Te-nvaluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald
În larga revarsare a sufletului cald.

O boare racoroasa din umbra de molizi
Mi te-a facut deodata frumosii ochi sa-nchizi
Si-n fâlfâirea clipei, adânc ai suspinat, –
Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sarutat.

Si-n vara când un soare fecund ne-nfasura
Si inimile-n pârga de dor le-nflacara,
Ni-am presimtit ca-n ceata de toamna si-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.

poezie de Nichifor Crainic