Se află-n primăvară o tainică nobleţe,
Ce-ndeamnă trup şi suflet s-adaste în blândeţe
Şi-n verdele ei râde o galeşă lumină –
Învederând, cu slavă, creaţia divină.

În vânt şoptind molatic, miresme se-ntretaie –
Şi nori, căzuţi din ceruri, trimit zvâcniri de ploaie;
E-o linişte albastră, ca de-nceput de lume,
Şi sufletu-mi cuprins e de-o pace fără nume.

Cu candelabre-ntoarse, văzduhu-mpung castanii –
S-aceeaşi, ce-mi veghează, tristeţile şi anii…
Şi păsări călătoare se-ntorc în cuiburi calde,
Iar vrăbii jucăuşe în praf prind să se scalde.

E atâta frumuseţe în verdele de mai…
Şi atât parfum de floare – mă lasă fără grai!
Cuvintele-mi par goale de sensuri şi fior –
S-arate măreţia, vibrând în verb sonor…

În răsărit de soare şi-n strălucirea lui –
Se simte viu şi tandru lucrarea Domnului;
Şi orice vietate, ce mişcă sub senin,
E semnul veşniciei şi-a lucrului divin.

Mă-nclin, în primăvară, de verdele-i sedus –
Sunt taine şi miresme ce freamătă-n ascuns;
Senin şi-adânc şi tainic-i azurul cerului –
Netrebnică şi slabă-i făptura-n faţa lui…

poezie de Boris Ioachim