Când crivăţul cu iarna…

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orlogiul să sune un greier amorţit
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin şirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag
În visele din somnu-mi s-adun şi se îmbină,
Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline.
Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană
S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură şi ning
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte,
Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.
Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunţile de stânci,
Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci
Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.
Ea vine şi pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,
Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,
Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

În vis mă arde soare şi cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie
Reflectă-n ele ţărmii se-ntunecă, se şterg…
În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg
Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

poezie de Mihai Eminescu
(15 ian. 1850 – 15 iun. 1889)

Posted by Ştefania on 12/01/2014

https://viatainpictura.wordpress.com/2014/01/12/cand-crivatul-cu-iarna/