Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc — ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt.
Aşa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-şi adună —
Dar rădăcina-i leagă de pământ

De azi încolo n-am să-l mai iubesc
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc — de mâine!

Pe zi ce trece-ţi seamăn tot mai mult
Aşa, izvorul ce se aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Şi-n loc să-i spele apele verzui —
Îşi tulbură izvorul apa lui.

Arar în ochi-mi dragostea surâde
Şi buruiana plină de pripoane,
În ciuda stâncii goale şi aride,
Tot înfloreşte, vara, câte-o floare.

Vorbeşte-mi blând, mi-e inima bolnavă
Iubirea m-a întâmpinat cu ură:
În loc să-mi toarne câte-o picătură,
Mi-a dat, întreaga, cupă-i cu otravă.

Când voi pleca mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stingă…
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.

În clipa cea din urmă-a judecăţii,
îşi vor primi zadarnică răsplată
Şi ochii tăi – că n-au ştiu să plângă,
Şi ochii mei – că n-au râs niciodată.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zâmbetele tale înflorite  –
Că primăvara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfârşite.

Păstrează-mi mâna ta într-ale tale,
Să stăm aşa, alături amândoi.
Nu simţi ce singuri am rămas pe lume
De când iubirea nu mai e cu noi?

Mă urmăreşti ca pasărea de pradă,
Mă iscodeşti cu ochii reci şi răi –
Şi uiţi că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

De câtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul câte-un vis ciudat
Şi-atât de trist, că nu mai ştiu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat.

Iubirea-ntârziată se anină
De zâmbetele tale-nşelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare.

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni,
Şi nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o întrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă:
încremenit în capul scării,
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii,
Şi-n ochi – tăişul crud al nepăsării.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare.

Am vrut, în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat, să nu mă mai întorc
Dar azi din zori de zi îţi umblu-n cale!

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul,
Mă uit în jos, şi … strâng din pumni, şi tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert şi să te-mpac!

Azi îmi vorbeşti de lună şi de stele,
Ţi-e glasul blând şi ochii de ispită.
Dar porţi în suflet, veşnic, încolţită,
Sămânţa aspră-a suferinţei mele.

Iubirea ta de-a pururi schimbătoare
împrăştie pe vânt otrava-i fină,
Că nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină.

Ce demon, oare, mi te-a scos în drum?
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aş alege!

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire,
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat.

Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet şi scântei de rime –
însângerate jerbe funerare
Pe un mormânt în care nu e nimeni.

M-am resemnat: atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri – care n-or să vie,
La întrebări – pe care nu le-am pus.

Lumini şi umbre – Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț – d. 8 iunie 1967, Iași)