Pentru mărire, dă click, pe fiecare imagine!

În zilele aceste când inima expiră,
Când egoismu-n aer ca molimă planează,
Când florile simțirii din piepturi se retează,
Când bunul trai e ținta la care se aspiră,
Când orice este nobil ne lasă reci și muți,
Când fruntea și-o ridică toți oamenii căzuți,
De ce nu e putință s-adormi pe neașteptate
Și tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate,
Să te deștepți prin farmec la viață și lumină,
Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină!

Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmărește
O inimă ce simte o dată se zdrobește!…
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Să trec prin astă lume cum trece un proscris,
Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindește
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă,
Distrug pe cea reală, rup lanțul ce mă leagă,
Și pentru alte zile mă simt că sunt născut
Familii, țări, fruntarii, le șterg prin cugetare,
Și ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comună văd globul prefăcut!
Simțiri mici și înguste din epocile noastre,
Destule generații în scutecele voastre
Le-ați înfășat, și ele, tot prunce au rămas
Al secolului nostru cu secolul din urmă
Voi sunteți compromisul spre-a face un nou pas;…
Făcutu-l-ați?… Răspundeți, căci secolul se curmă
Și celălalt de-acuma ridică al său glas!

Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;…
În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclină
Și se refuză pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare
Nu poate să hrănească pe toți câți a născut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
Ș-o frunză e poetul de crivățe bătut!
Săracul și bogatul n-au loc l-aceeași masă
Ș-aceeași atmosferă pe univers apasă,
Schimbarea nu există decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Disprețul covârșește pe-acela ce nu știe
Că lumea este-o casă de joc de stosărie
În care se despoaie prin orișice mijloc
Și că se-ngăduiește să aibi prin pozunare
Cărți bine măsluite spre-a face bancul mare,
Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!

Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Și când mă deștept astăzi ș-o văd fără de veste,
Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug,
Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,
Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,
Și haina vieții-n zdrențe s-o lepăd la picioare!

Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume
Zâmbiți acestui soare, neștiutori de lume,
Voi, care-aveți un suflet umplut de bunătate
Și care-aveți să pierdeți acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nențelegători încă de-aceste lungi lamente,
Cu frunți mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e ș-a voastră soartă ca să intrați ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideți ochii voștri;… Muriți; nu mai intrați;
Veniți curați în lume, ieșiți din ea curați!

Ce?… Plânsul mă îneacă și nu mai am putere
Să-năbușesc în mine accentul de durere
Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,
Privindu-și copilașii cu inima-n privire!
Ce?… Dragile ființe să moară?… Înapoi!
Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte,
Din care pornești lumii neîmpăcat război!

Să mor!… Zilele mele sunt astăzi hotărâte…
Nenorocite mume, e prea târziu să mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor,
Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,
O! dac-acea femeie ar fi putut să știe
Ce soartă pregătindu-și îmi pregătește mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare
Să mă omoare-ndată și-apoi să se omoare?

Societate crudă, acuzatoare vecinic,
Sunt mulți care lumina cerând-o l-al tău sfeșnic
S-au ars, ș-ale lor inimi ca niște urne sfinte
Păstrează-abia cenușa din mii de simțăminte,
Sunt mulți care-n mijlocu-ți și-aduseră junețea,
Ca să-ți împrospăteze cu dânsa bătrânețea
Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele și i-ai privit căzând,
Și-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simțirii,
Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excită
Decât râsul ironic sau mila ipocrită.
Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!

poezie de Alexandru Macedonski (1882)