
Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)

Hans Zacka, pictor austriac (1859 -1945)
O nouă primăvară, să se reverse – pare,
Căci curg, pe văi, şuvoaie şi păsări sparg văzduh…
Dar trecătorii străzii, păşesc cu nepăsare –
Semn clar că poartă-n suflet al iernii aspru duh.
E-un fel de letargie – deşi, e soare mult
Şi nimeni nu arată, nu pare bucuros
Că s-a trezit natura, cu râvnă şi tumult,
Că iarba din ţărână ţâşneşte viguros.
Atât de tristă-i lumea şi fără nici un chef
De viaţă şi de faptă – de parcă, sub senin,
Doar scârbe se brodează, pe-al zilelor gherghef –
Iar soarele, azvârle, nu raze – ci venin…
Aş vrea ca primăvara – această reînviere –
Cu viers de veselie – şi tandru, s-o descriu…
Dar nu simt veselie şi parcă n-am putere,
Ca să-mi alung din suflet al zilelor pustiu.
E soare… Şi ce dacă?! În inimă, eu, port –
Asemenea cu pomii ce-au fost înfrânţi de ger,
Un duh de-ncremenire, căci sufletul mi-e mort
Şi orbeşte-mi târăsc paşii pe sub seninul cer.
Eu ştiu că, niciodată, de-a binelea n-am fost
Învins… şi în picioare, mereu, tot am căzut
Din scârbe şi belele – dar traiul meu anost,
M-a ros şi mă tot roade, setos, neabătut.
Mi-e firea cârcotaşă – sau veacul e beteag?
Mă-ntreb tot mai adesea, dar nu aştept răspuns…
Şi-mi fâlfâie în ceafă al morţii negru steag –
Iar fâlfâitu-i spune că am trăit de ajuns.
… Dar ducă-se-n pustie cernitele-mi gândiri!
Mai pot păşi prin viaţă cu calm şi nepăsare…
Nu-mi pasă că am hâde şi negre presimţiri –
Când noua primăvară, să se reverse – pare…
poezie de Boris Ioachim
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.