Sila

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

George Morland ( 1763-1804)

Era o iarnă aspră ş-o noapte ce-ngrozeşte,
Şi crivăţul, cu viscol, mugea precum mugeşte
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngânată de slabă luminare
Subt un troian albit.

Troianul era casă, căşcioară locuită,
Ce-i astupa nemeţii intrarea umilită —
Bordei de muncitor;
Şi raza îngânată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenuşă ce vălvăia în tină
Pe un uscat cotor.

Cu furcile în brâne, cu feţele voioase,
Întind cât pot cu fusul din caiere stufoase
Două femei cântând.
Bătrână este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie şi iubită
De câţi o văd râzând.

P-un pat de paie numai un biet bătrân boleşte.
Femeile, cu rândul, când el se dezveleşte,
Se duc de-l învelesc.
Şi râd când văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină:
Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrâna însă şi zise către fiică:
— „Când am luat pe tat’tău, pe când erai tu mică,
Eram mai fericiţi;
Aveam căsuţa noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde şi turme la păşune,
Aveam argaţi plătiţi,

Şi vite-n bătătură, şi plugul lângă casă,
Ş-un călător, oricare, afla ceva pe masă
Când s-abătea la noi.
Era fruntaş bătrânul, ca el puţini cu stare,
Abia-nvârtea prin curte cu carul său cel mare —
Un car cu şase boi.

Pe orice puneam mâna ieşea în toate bine.
Tu semănai cu tat’tău şi frate-tău cu mine…”
Aicea a-ncetat…
Ş-un ochi de disperare ţinti pe o icoană
A sântei născătoare, zicând: — „În orice goană
A soartei te-am chemat!”

— „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie;
De ce-aţi vândut-o, mamă? Că-i rău în obăcie;
Munceşti pentru străin.”
Ş-o lacrimă din pleoapa-i luci precum luceşte
Pe geana aurorei o rouă ce pisteşte
Dintr-un azur senin.

— „Noi n-am vândut-o, mamă; vecini ne-au luat-o.”
— „Şi cum! aşa cu sila?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-o
Cu cărţi de judecăţi,
Pân-au luat-o toată…” — „Ce viscol e afară;
Unde-o fi nenea, mamă?” — „Aleşii îl luară
Ş-acum ca ş-alte dăţi.”

Pe masă, lângă tat’său fetiţa-n nerăbdare
Întinse o maramă şi-i puse demâncare
Fiertura de la foc.
— „O! să-mi trăieşti, fetiţo, că foamea mă doboară!”
— „Şi-ţi am şi vin, tăicuţă; şi-ţi am şi pâinişoară,
Uite-o colea, o coc.”

— „Să am de tine parte,  fetiţă cu durere!
Atât îmi mai rămase din toată-a mea avere
La bătrâneţea mea;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mână satul:
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
În lumea asta rea!”

În ora asta dulce când veselă-i copila
C-a bucurat pe tat’său,  fiica Satanii, Sila,
La uşa ei grinţa.
Doi dorobanţi ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
Că doar va senina.

Împing şi intră-n casă cu iarna în spinare:
— „Aci avem de toate, şi cald, şi de mâncare,
Şi-n cupă vinişor.
Mai faceţi foc pe vatră şi daţi-ne şi patul
Mai dă-te jos, bătrâne, sau culcă-te de-a latul,
Că dau de vă omor.”

Oftă adânc bătrânul, căci Sila e cumplită!
Lăsă bătrâna furca! era obicinuită
Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliţă, în marea ei durere,
Rosti plângând: — „Jupâne, n-avem nici o putere;
N-avem nici car, nici boi.”

Şi suspinând din suflet, ştergând cu zevelcuţa
Şiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuţa
Pe şubredul bătrân,
Şi îi şopti acestea: „Îţi fac eu demâncare
Numaidecât, tăicuţă. Jupâne, aibi răbdare,
Că doar n-ai fi păgân.

Mâncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum boleşte,
E an acu-n păresemi de când se chinuieşte;
Să nu-l daţi jos din pat.
Şi mama e bătrână şi n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de când l-au dat la streajă…
Aleşii l-au luat.”

Dar dorobanţii ţepeni tot sparg şi tot înjură,
Şi zvântă şi a pâine, şi vinul şi fiertură,
Că-s oameni stăpâneşti.
El nu mai stă la vorbă când are biciu-n mână;
Când leapădă opinca şi calul îşi înfrână,
Cu el să nu glumeşti!

Se-mbrobodea copila ş-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
Să cear-un ouşor,
O mână de făină, să fac-o pâinişoară,
Stă dinafara uşii să vad-o pârtioară,
Să vadă vrun focşor,

Când un argat din curte, din curtea boierească,
O prinde şi-o-ntinde s-o ducă să muncească,
Căci ştie a lucra:
Şi e la curte clacă, şi s-a făcut de veste,
La câţi au fost p-acasă, la fete şi neveste,
Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, şi trebuie să gătească
Miresei aşternut.
Şi rugile şi lacrimi zadarnice îi fură;
Argatul nu glumeşte, o bate ş-o înjură,
Sau cere de băut.

Dar nu avea fetiţa decât o zeghie veche
Şi vreo trei parale cercel la o ureche,
Care voi a-i da.
Şi nu vru să primească cumplitul fără milă.
Bătând-o, suduind-o, o tot brâncea în silă
La lân-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
Flămând şi chinuit.
Şi când scăpă, micuţa, veni în nerăbdare…
Nămeţii cotropise şi casă şi intrare.
Abia a-nemerit.

Luptându-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheaţa, de mult înţepenise,
Şi mumă-sa murea;
Pe frate-său îl dase aleşii la oştire,
Şi singură, orfana, plângea în zăpăcire
Şi părul îşi smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească;
Îi căuta cojocul… dar unde să-l găsească,
Căci e la arendaş
Deodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne! fie-ţi milă
De rob şi de clăcaş!

poezie de Cezar Bolliac (4 ianuarie 1840)

Posted by Ştefania on 23/01/2015

https://viatainpictura.wordpress.com/2015/01/23/sila/